23/10/2026
119 ani de la nașterea Cellei Serghi cea mai citită scriitoare din România. O fiică a Constanței, a mării și a acelui pământ, unde vânturile bat cu o libertate pe care oamenii ajung să o poarte în suflet toată viața.
Născută la 22 octombrie 1907, la Constanța, Cella Serghi a rămas legată de Dobrogea printr-o dragoste care nu s-a stins niciodată. La 119 ani de la venirea sa pe lume, ne întoarcem cu gândul la scriitoarea care a făcut din amintirea mării una dintre cele mai tulburătoare prezențe ale literaturii române.
Sunt scriitori care își aleg locurile despre care scriu și sunt scriitori pe care locurile îi aleg pentru totdeauna. Pentru Cella Serghi, Dobrogea nu a fost doar pământul natal. A fost începutul tuturor lucrurilor. A fost lumina crudă a dimineților de la malul mării, zgomotul valurilor, străzile unui oraș în care se întâlneau atâtea limbi, chipuri și destine. A fost copilăria, cu tot ce are ea mai luminos și mai dureros, dar și dorul care nu se stinge niciodată.
Constanța a rămas vie în paginile sale. Nu ca un simplu decor, ci ca o prezență care respiră, iubește, suferă și își cheamă mereu oamenii înapoi. Orașul portuar, cu farmecul său cosmopolit, cu frumusețea și asprimea lui, avea să devină unul dintre marile repere sufletești ale scriitoarei.
Undeva, pe Strada Mării, se afla casa copilăriei sale. De acolo, ochii fetei de odinioară întâlneau întinderea nesfârșită a apelor. Poate că acolo, în fața orizontului, s-a născut acea sensibilitate care avea să dea atâta viață personajelor sale. Pentru că marea nu este niciodată doar apă. Este neliniște, libertate, chemare, uneori fericire, alteori singurătate. Iar în cărțile Cellei Serghi, toate acestea se întâlnesc cu o firească emoție omenească.
Drumul vieții a dus-o la București, unde a studiat Dreptul și a practicat o vreme avocatura. A scris reportaje, a colaborat cu publicații importante și a cunoscut lumea literară a unei epoci extraordinare, în care marile prietenii intelectuale se împleteau cu neliniștile istoriei.
Apoi a venit „Pânza de păianjen”, romanul care avea să-i aducă recunoașterea și să o așeze printre vocile importante ale literaturii române interbelice. În povestea Dianei Slavu se regăsesc iubirea, speranța, singurătatea și acele dezamăgiri pe care viața le așază, uneori fără milă, în calea visurilor omenești. Este o carte a sufletului feminin, dar și a unei întregi lumi, surprinsă cu luciditate, tandrețe și o rară putere de observație.
Au urmat alte cărți, între care „Mirona”, „Gențiane”, „Iubiri paralele” și volumul memorialistic „Pe firul de păianjen al memoriei”, în care scriitoarea a reînviat chipuri, întâmplări și prietenii dintr-o vreme pe care literatura română nu o poate uita. Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu și Eugen Lovinescu se regăsesc în amintirile sale, nu doar ca nume ilustre, ci ca oameni adevărați, cu gesturi, slăbiciuni, pasiuni și destine.
Cella Serghi a fost și traducătoare, apropiind cititorii români de operele unor scriitoare precum Françoise Sagan, Françoise Mallet-Joris și Andrée Chedid.
Dar dintre toate locurile prin care a trecut, Constanța a rămas locul întoarcerii sufletești. Dragostea pentru orașul natal s-a văzut și într-un gest de mare generozitate: a dăruit Muzeului de Artă din Constanța cea mai mare parte a colecției sale de artă. Era, poate, felul ei de a înapoia Dobrogei ceva din frumusețea pe care o primise în copilărie.
În destinul Cellei Serghi, un loc aparte l-a avut Mihail Sebastian, scriitorul care i-a fost prieten, sprijin și îndrumător la început de drum. El a încurajat-o în scrierea primului roman, „Pânza de păianjen”, contribuind la afirmarea unei voci literare care avea să fie iubită de generații de cititori.
Sebastian a avut el însuși un destin tragic, curmat în 1945, într-un accident de circulație, când avea numai 37 de ani. În amintirea Cellei Serghi, însă, a continuat să trăiască prin noblețea prieteniei și prin acea rară generozitate a oamenilor care știu să recunoască și să încurajeze talentul celorlalți.
Peste ani, în „Pe firul de păianjen al memoriei”, scriitoarea avea să-i păstreze un portret de o emoționantă căldură:
„A fost, cred, unul din puținii scriitori, la noi, care au știut să dea prieteniei un sens atât de adânc, de estetic.”
Și poate că tocmai aceasta este una dintre cele mai frumoase lecții pe care ni le-au lăsat cei doi: că literatura nu se naște numai din talent, ci și din prietenie, din încredere, din întâlnirile care schimbă o viață.
Cella Serghi a purtat cu ea Dobrogea oriunde a dus-o destinul. A purtat marea în amintire, Constanța în inimă și lumina copilăriei în paginile cărților sale.
Iar astăzi, la 119 ani de la nașterea ei, parcă o vedem din nou pe fetița de pe Strada Mării, privind spre orizont, fără să știe că într-o zi va dărui literaturii române o parte din nesfârșirea aceea albastră.
Pentru că sunt oameni care pleacă de la mare, dar de care marea nu se desparte niciodată.
